Tipărire

Sunt carti care ne coplesesc, care prind viata prin noi si care ne traiesc in ele. Sunt carti care, odata incepute, nu se mai lasa terminate nu din simplul motiv ca sunt neinteresante ci pentru ca sunt o capcana in care nu vrem sa ne prindem.

Nu stiu unde incepe si unde se termina viata.

Timpul este o notiune abstracta pe care oamenii o materializeaza, masurand-o. Sufletul nu simte trecerea timpului iar trupul il simt imaterial, nesupus niciunei legi si neafectat de procesul "imbatranire". In cea mai mare parte a timpului ma simt nemuritoare, o stare traita in pura constienta. Acum 9 ani cineva a incercat sa-mi tulbure visarea recomandandu-mi sa citesc "Deșertul tatarilor" lui Dino Buzzati. O capcana de care am fugit pana acum, pana am obosit si m-am lasat prada dintilor ei.

A astepta. A lasa timpul sa treaca fara a actiona. A astepta. A spera ca ceva maret se va intampla negresit curand. A accepta trecerea timpului pentru ca ceva maret sa se intample, ceva care sa schimbe viata monotona a obisnuintelor dandu-i un sens. "Deșertul tatarilor" este despre asteptare, rabdare, despre speranta unei intamplari care transforma viata banala intr-una extraordinara. Si timpul trece, zboara fara sa fie simtit, sufletul ramane inca tanar in urma lui, traind cu iluzia ca inca se poate face orice, ca exista timp, ca avem timp. Si apoi vine sfarsitul. Banal.

"Deșertul tatarilor" este deșertul meu. Odata citita cartea, timpul a inceput sa curga pentru mine asa cum curge pentru toti, il simt cum imi zgarie pielea, cum imi inmoaie carnea, imi intepeneste oasele, ma apasa si imi ia mintile. Nemurirea se lasa prada nefiintei cu ochi umezi de animal ranit. O lopata imi creste din maini si incep sa sap, sa sap o groapa, un mormant nesfarsit, al meu, al nostru.

.................... 

Din camera alaturata se aude ca un ceas ce masoara intinderea vietii, respiratia unui om.

Dragul meu domn, cartile noastre favorite spun ceva despre noi. Mie imi creste o lopata din maini si sap! Nu suntem nemuritori.

"Credem ca suntem inconjurati de fiinte asemeni noua dar, de fapt, nu exista decat frigul, pietre care rostesc o limba ciudata; suntem gata sa salutam un prieten dar ne dam seama ca suntem absolut singuri si bratul cade inert, zambetul se sterge." ("Deșertul tatarilor" - Dino Buzzati)